îngrijitoarea și domeniul ei
Locație: Bastionul Maria Theresia

Sculpturile lui Leonor Antunes aduc cu sine practicile artiștilor, adesea femei, din secolul XX.

Leonor Antunes nu pornește de la zero. Inspirația, cea care a călăuzit generații de artiști occidentali albi, bărbați, „ce creează ființa vie din nimic” (Linda Nochlin, 1971) nu constituie nici motivația, nici logica sa estetică. Pentru ea, sculptura este exact opusul. Este o practică colectivă, o formă colaborativă de producție. Ea creează interacțiuni în interiorul unei rețele de afinități sau mai degrabă capilare fantasmatice.

Sursa lor se află în zonele umbrite și neexplorate ale secolului XX și în cercetările tot mai profunde pe care Leonor Antunes le întreprinde în aceste zone. Instalația de sculptură de la Bastionul Theresia reflectă cercetările pe care Antunes le-a făcut asupra anilor 1930-1932, pe care japoneza Michiko Yamawaki i-a petrecut la Bauhaus, și perioadele pe care Charlotte Perriand le-a petrecut în Japonia, 1940-1942 și 1953-1955. Altfel spus, Leonor Antunes nu lucrează „asupra”, pornind de la o privire de ansamblu, de sus, ci „cu” artiști caracterizați de modernitatea lor excentrică și intergenerațională. Drumul urmat de acești designeri reflectă dorința lor de a-și trăi viața într-un mod autonom și, de asemenea, de a-și găsi interdependențele, în special cu obiceiurile, materialele și modurile de asamblare locale sau indigene. Pentru Leonor Antunes, „a lucra cu” înseamnă și a traduce, a deplasa, a transpune și a transgresa într-o relație temporară cu un spațiu expozițional. Această deplasare duce la o afirmare atât a prezenței materiale a sculpturilor, cât și a spațiului pe care acestea îl ritmează și în raport cu care operele își asumă rolul de partitură muzicală sau de tranziție.

Conectându-se cu istoria arhitecturii, designului și artei secolului XX, lucrările lui Leonor Antunes sunt reflecții asupra funcțiilor obiectelor de zi cu zi, contemplând potențialul formelor moderniste de a fi materializate ca sculpturi. Antunes investighează valorile codificate și fluxul invizibil de idei încorporate în obiecte, transformându-le în structuri abstracte reimaginate. Integrând materiale precum frânghia, lemnul, pielea și alama, Antunes se joacă tacit cu urmele estetice ale modernismului pentru a anticipa un mod cu totul renăscut și regândit de a privi înainte, privind înapoi. Împrumutând din tradițiile vernaculare ale meșteșugarilor din America de Sud, Mexic și Portugalia, Antunes caută să înțeleagă principiile de construcție care stau la baza modelelor raționale, precum și procesul de abstractizare a realității prin reducerea acesteia la geometrie. Grila, prezentă în majoritatea operelor de artă, obiectelor și clădirilor la care face referire, se transformă în plase de alamă, sfori împletite și înnodate, curele de piele și benzi din fire de bumbac țesute manual, la războaie de țesut. Sursa ei de inspirație este furnizată în principal de practica femeilor artiste, nu doar de pozițiile lor sociale și politice radicale, ci și de aspirația lor practică de a îmbunătăți viața de zi cu zi a oamenilor prin artă și design.