Mergând spre apus
2023
Video, 3 canale, 13:19 min
Locație: Palatul Ștefania

În zilele noastre, migrația poate fi descrisă ca fiind „experiența fundamentală”, fiindcă piața muncii, războaiele și dezastrele ecologice au dezrădăcinat un număr fără precedent de oameni.

 Cu toate acestea, potrivit cercetătorilor, migranții trebuie să facă față unei retorici discriminatorii și unei stigmatizări tot mai mari — atât la nivel individual, cât și colectiv —, în timp ce motivele complexe și diverse care au dus la migrație sunt generalizate și simplificate pentru a crea o imagine marginalizată a nou-veniților în comunitatea gazdă.

În acest proiect, abordăm stereotipurile și miturile negative care înconjoară migrația, atât voluntară, cât și forțată. De asemenea, vom explora noțiunile de corp al migrantului, violență, identități contestate, apartenență, hrană și ospitalitate în narațiunile despre migrație. Abordăm aceste aspecte prin practici culinare regresive — imaginea cărnii și a cârnaților, atât ca simboluri ale bogăției, cât și ale lipsei de standarde morale și de nevoi culturale înalte.

Aceste simboluri ar putea fi urmărite la nivelul limbii, din perioada sovietică până în zilele noastre: termenul „migrația cârnaților” a fost folosit pentru a stigmatiza un val de migrație din Uniunea Sovietică de la sfârșitul anilor ’80 până la dizolvarea acesteia. Cam în aceeași perioadă, expresia „trenuri cu cârnați” a fost folosit pentru a descrie un anumit tip de navetism, apărut din nevoia de a cumpăra mâncare din regiunile mai bogate. Conform unei cercetări lingvistice privind valorile ucrainene, efectuată în 2012, în limba ucraineană contemporană „cârnații”, ca simbol, sunt, cel mai adesea, legați de lipsa unor valori morale înalte.

Lingând rănile de război
2016-2021
Performance de lungă durată, documentație
Locație: Palatul Ștefania

Această lampă de sare în formă de tanc a fost achiziționată de la un magazin de suveniruri din Bakhmut, la sfârșitul anului 2016. Bakhmut (fost Artemivsk) este un oraș din estul Ucrainei, renumit pentru minele sale de sare. Pentru o scurtă perioadă de timp, în 2014 orașul a fost ocupat de teroriștii ruși din așa-numita DPR. Lămpile de sare au reprezentat întotdeauna o mare parte din industria de suveniruri a orașului, dar acest tip special, în formă de tanc, a apărut abia recent, după ce orașul a fost eliberat de către armata ucraineană.

Astfel de suveniruri în formă de tancuri reprezintă doar un aspect minor al traumatizării generale a societății ucrainene cauzate de războiul care durează din 2014. Această traumă încă trebuie depășită de ucraineni — un proces foarte lung și complex, care ar putea dura mulți ani —, fiind doar una dintre multele răni ale războiului pe care încă nu le-am lecuit. Și pe aceasta o lingem la propriu, zi de zi, puțin câte puțin.

Încă îmi pare rău când arunc mâncarea. Bunica obișnuia să-mi spună povești despre Holodomor
2018
Tuș și creion pe hârtie tonată, fragmente de fotografii găsite
Serie de 42, 21 x 30 cm
Drepturile aparțin Muzeului Ghetoului, Varșovia
Locație: Palatul Ștefania

De fiecare dată când arunc (din orice motiv) alimente potențial bune, în subconștient îmi pare rău că fac acest lucru. Nu există motive logice în spatele acestui sentiment de vinovăție — categoric, îmi permit să nu mănânc alimentele pe care nu vreau să le mănânc. Sunt doar resturi în farfurie — și totuși, îmi pare atât de rău. Acest sentiment își are originea nu în rațiune, ci mai degrabă în postmemoria mea (folosind termenul inventat de Marianne Hirsch). Când eram copil, bunica îmi împărtășea amintiri din copilăria ei și, uneori, printre ele se aflau amintiri de la începutul anilor 1930 — vremurile foametei (1932-1933) din Ucraina sovietică (numită „Holodomor” — derivat de la „a ucide prin înfometare”, în limba ucraineană), care a ucis, conform diferitelor estimări, între 2,4 și 7,5 milioane de oameni. Iar vinovăția pe care o simt acum pentru mâncarea aruncată la gunoi își are originile acolo, în aceste povești despre familia mea, care a supraviețuit acestei foamete. 

Pentru a ilustra și a înțelege mai bine acest sentiment de vinovăție, am început să documentez urmele tuturor alimentelor pe care le-am aruncat. Aceste printuri au fost ulterior colate cu mici bucăți de fotografii găsite, reprezentând fragmente de peisaje anonime, de nerecunoscut. Peisajul este folosit aici ca opus direct al urmelor Holodomorului în memoria generațiilor următoare, fiindcă moartea în masă cauzată de foamete nu lasă urme în peisaj — spre deosebire de multe alte traume colective, care au amplasări geografice exacte și ale căror urme pot exista încă în mediu sub forma unor „locuri ale memoriei”.

Bio
Lia Dostlieva este artistă, curatoare și eseistă. Este licențiată în antropologie culturală. Domeniile sale principale de cercetare includ problemele traumei colective, postmemoria, practicile comemorative, precum și influența și vizibilitatea grupurilor vulnerabile. Ca artistă, a lucrat într-o gamă largă de medii, inclusiv fotografie, instalații, sculpturi textile etc., începând din 2012. În prezent, este artistă rezidentă la Jan van Eyck Academie (2022-2023). 

Andrii Dostliev este artist, curator și cercetător în domeniul fotografiei din Ucraina, stabilit în Polonia. Are diplome în IT și design grafic. Domeniile sale principale de interes sunt memoria, trauma, identitatea — atât personală, cât și colectivă, decolonizarea în Europa de Est și limitele fotografiei ca mediu. Practica sa artistică se desfășoară în domeniul fotografiei, video-ului, desenului, performance-ului și instalației. A publicat mai multe cărți de fotografie. În prezent este artist rezident la Universitatea Central Europeană din Budapesta.