Porumbar
2023
Metal, 5 x 2 x 2 m
Spațiu public: MultipleXity

Încă din 2013 schițasem câteva modele de adăposturi pentru porumbei, cărora le ziceam turnuri și cutii (Pigeon Towers). În câțiva ani în care am îngrijit sute de porumbei comunitari, găsiți bolnavi, răniți, otrăviți, pui orfani, am ajuns să înțeleg dificultățile și nevoile porumbeilor și să caut soluții pentru a le îmbunătăți traiul în mediul urban.

De prea multe ori am auzit: „trebuie stârpiți”, sunt „invazivi”, „dăunători”, „nevaloroși”, „murdari”, „cerșetori”, „transmit boli”, „fac mizerie”, „distrug clădiri”, „se înmulțesc ca șobolanii”, „ce caută în oraș?”, „de ce nu dorm în parc?”, „de ce nu se duc în pădure?”

Noi, oamenii, am domesticit această pasăre și am introdus-o în aproape toate așezările omenești. Noi, prin domesticire — constrângeri, recompense, manipulări genetice —, i-am deformat comportamentele naturale sănătoase.

Relația noastră cu natura este una de dominație, de abrutizare. Dorința noastră cea mai mare este o foame cronică de control.

Lucrarea aceasta este un pas înspre altceva. Porumbarul este o soluție estetică și etică pentru a păstra o populație sănătoasă de porumbei, într-un număr relativ redus. Mai mult de atât însă, este construirea unei arhitecturi mentale și fizice într-o paradigmă ecologică și vizionară a coexistenței.

De asemenea, e un exercițiu de asumare și învățare important, din multele necesare, pentru relația noastră, mai largă, cu natura. Am acaparat toate spațiile de existență ale celorlalte specii, având adesea ca model de interacțiune exterminarea. E timpul să încercăm coabitarea cu comunitățile altor specii care, chiar prin desfășurarea propriilor vieți, fac posibilă existența noastră.

Bio
Sunt născută în Sânnicolau Mare, unde îmi și petreceam verile în copilărie. În restul anului locuiam în Timișoara. Am crescut printre animale și am învățat de mică să le și

îngrijesc, iar odată cu frecventarea Facultății de Arte și Design din Timișoara (2008-2013), am început să îngrijesc, intensiv, păsări pe care le tot găseam în drum spre facultate, cu precădere porumbei, mierle, vrăbii și corvide. Am devenit în timp îngrijitoare de păsări. Din cauza numărului tot mai mare de păsări cu probleme și a locațiilor improprii, am fost nevoită să mă mut de mai multe ori în Timișoara și în împrejurimile ei.

Din experiența frecventelor mele mutări mi-a venit ideea unui parc/sanctuar pentru animale, cu bogate spații verzi și obiecte artistice, împrăștiate ca niște sculpturi într-un spațiu public, pe care viețuitoarele au însă voie să se așeze, chiar să se cuibărească în ele.

Penultima locație, pe lângă Calea Urseni, aproape de Timișoara, a fost un astfel de loc în care am experimentat, la scară foarte mică, acest concept. Aici am trăit și lucrat din 2018 până în 2022.

Din vara lui 2022 trăiesc în ceea ce deja pot numi un sanctuar: SEPALE Bird Sanctuary — al doilea adăpost construit de la zero, împreună cu apropiații, locația finală, acasă.